Capitolul 2 — Poporul ales
Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului. De acest eveniment iudeii își legaseră speranțele lor cele mai strălucite. În cântec și profeție, în slujba templului și în rugăciunea de acasă, ei așezaseră Numele Lui. Și cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei “ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire” și n-au văzut în El frumusețea pentru care să-L dorească. “A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” (Isaia 53, 2 Ioan 1, 11.)
Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi chemase ca să păstreze între oameni cunoașterea Legii Sale și a simbolurilor și profețiilor ce arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt și Daniel la curțile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate națiunile. El trebuia să descopere oamenilor pe Dumnezeu.
În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: “Te voi binecuvânta … și vei fi o binecuvântare … și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12, 2.3.) Aceeași învățătură a fost redată prin profeți. Chiar după ce fusese decimat de război și captivitate, lui Israel i s-a dat făgăduința aceasta: “Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor.” (Mica 5, 7.) Cu privire la Templul din Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia: “Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56, 7.)
-28-
Dar israeliții și-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la intrarea lor în țara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu și au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeții Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice reformă era urmată de o și mai profundă apostazie.
Dacă israeliții ar fi fost credincioși față de Dumnezeu, El ar fi împlinit planul Său de a le acorda onoare și mărire. Dacă ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat “asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă și în măreție”. “Toate popoarele vor vedea”, zicea Moise, “că tu porți Numele Domnului și se vor teme de tine”. “Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: ‘Acest neam mare e un popor cu totul înțelept și priceput.’” (Deuteronom 26, 19; 28, 10; 4, 6.) Dar, din cauza necredinței lor, planul lui Dumnezeu a putut fi adus la îndeplinire numai prin necontenite situații de restriște și de umilire.
Ei au fost duși ca robi în Babilon și împrăștiați prin țările păgânilor. În suferințe, mulți și-au reînnoit credincioșia față de legământul Său. Atunci când ei își agățau harpele în sălcii și plângeau pentru templul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei și cunoștința de Dumnezeu se răspândea printre națiuni. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o pervertire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu; și mulți păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne învățau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu și, prin credință, se prindeau de făgăduința unui Mântuitor.
Mulți dintre cei exilați au fost persecutați. Nu puțini și-au pierdut viața din cauza refuzului lor de a călca Sabatul și de a ține sărbătorile păgânești. Cum cei idolatri erau porniți să distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi față în față cu împărații și cârmuitorii, pentru ca ei și poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, monarhii cei mari au fost determinați să proclame supremația Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei.
În timpul captivității babiloniene, israeliții au fost vindecați pe deplin de închinarea la chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmașilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, la foarte mulți dintre ei, ascultarea nu era pornită din dragoste. Motivul era egoismul. Ei aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a ajunge la măreție națională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de lume ca să scape de primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricții în ce privește legătura lor cu cei idolatri, dar învățătura aceasta fusese greșit interpretată. Ea avea ca scop să-i ferească de a se deda la practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un zid de despărțire între Israel și toate celelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind cerul lor și erau cu adevărat geloși ca nu cumva Domnul să arate milă față de neamuri.
-29-
După întoarcerea din Babilon, s-a acordat mare atenție învățământului religios. Pretutindeni în țară s-au clădit sinagogi, unde legea era explicată de preoți și cărturari. S-au întemeiat și școli care, pe lângă meserii și științe, se ocupau cu predarea principiilor neprihănirii. Dar aceste instituții s-au schimbat în rău. În timpul captivității, mulți primiseră idei și obiceiuri păgânești, și acestea erau introduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, ei s-a conformat practicilor idolatrilor.
Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învățătura cu privire la slujbele ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de Însuși Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, și acest serviciu fusese plin de vitalitate și frumusețe spirituală. Dar iudeii au pierdut viața spirituală din ceremoniile lor și s-au agățat de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii și practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoții și rabinii au înmulțit cu de la sine putere cerințele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puțin se manifesta iubirea față de Dumnezeu. Ei își măsurau sfințenia după mulțimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare și ipocrizie.
Cu toată minuțiozitatea și povara prescripțiilor formale, era cu neputință să respecte legea. Cei care doreau să-I servească lui Dumnezeu și care încercau să țină învățăturile rabinice se chinuiau sub o grea povară. Ei nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor unei conștiințe frământate. În felul acesta, Satana lucra să-i descurajeze pe oameni, să diminueze înțelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu și să atragă disprețul asupra credinței lui Israel. El spera să-și dovedească afirmațiile pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat în ceruri — că cerințele lui Dumnezeu erau nedrepte și nu puteau fi ascultate. Chiar Israel, zicea el, nu respectă legea.
În timp ce doreau venirea lui Mesia, iudeii nu înțelegeau cu adevărat misiunea Sa. Ei nu căutau izbăvirea din robia păcatului, ci eliberarea de sub romani. Ei Îl așteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să sfărâme puterea asupritorului, să înalțe pe Israel în poziția de autoritate universală. În felul acesta, se pregătea calea ca ei să-L lepede pe Mântuitorul.
-30-
În timpul când S-a născut Hristos, națiunea era iritată din cauza dominației asupritorilor străini și se măcina în lupte interne. Iudeilor li se îngăduise să mențină forma unei guvernări separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman sau să-i facă să fie mulțumiți cu limitarea puterii lor. Romanii pretindeau dreptul de a numi și a schimba pe marele preot, iar acest post era deseori obținut prin fraudă, prin mită și chiar prin crimă. În felul acesta, preoțimea devenea din ce în ce mai coruptă. Preoții încă aveau mare putere, dar o foloseau în scopuri egoiste și pentru profit material. Trebuia ca oamenii să asculte de cerințele lor nemiloase și li se impuneau și biruri mari de către romani. Această stare de lucruri a generat o nemulțumire generală. Izbucnirile de revoltă ale gloatelor erau frecvente. Lăcomia și violența, neîncrederea și apatia spirituală rodeau însăși inima națiunii.
Ura față de romani și îngâmfarea națională și spirituală îi determinau pe iudei să se țină cu strășnicie de formele lor de închinare. Preoții căutau să-și mențină numele de oameni sfinți, prin aceea că acordau o scrupuloasă atenție ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul și asuprirea în care se găseau și având cârmuitori setoși de putere, tânjeau după venirea Aceluia care avea să-i înfrângă pe vrăjmașii lor și să refacă împărăția lui Israel. Ei studiaseră profețiile, dar fără pătrundere spirituală. În felul acesta, ei au trecut cu vederea acele texte biblice care arătau umilința lui Hristos la prima Sa venire și au aplicat greșit pe cele care vorbeau despre slava Sa la a doua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înțelegerea. Ei au interpretat profeția potrivit cu dorințele lor egoiste.